Un Dumnezeu de care nu trebuie să ne fie frică

Am spus că lecția culminantă a școlii încrederii a lui Dumnezeu are loc în Noul Testament. Bineînțeles, acea lecție culminantă este însuși Isus Cristos. El e Cel a cărui iubire ne vindecă imaginea falsă despre Dumnezeu. El este Cel care ne învață și ne convinge să avem încredere în Dumnezeu. Și începe să ne învețe toate acestea chiar din momentul nașterii Sale. Când Cuvântul s-a făcut trup, Dumnezeu nu a venit la noi ca o figură nobilă impresionantă, îmbrăcată în haine de purpură, și înconjurată de un alai de soldați înfricoșători sau de îngeri glorioși. Mai degrabă, uimitor, El a venit în lumea noastră ca un nou-născut. Cui îi este frică de un copilaș? De Crăciun, când ne uităm la scena ieslei cu Pruncul Isus ținut de gingașa noastră Mamă, Maria, chiar și cele mai împietrite inimi încep să se înmoaie. Așadar cu adevărat, în Întrupare, în înfățișarea lui Dumnezeu ca un bebeluș drăgălaș, un copil pe care vrei să îl strângi în brațe, Dumnezeu ne arată că nu există nici un motiv să ne fie frică. Și prin această accesibilitate, Dumnezeu ne arată că dorește o relație intimă cu omenirea.

Bine, dar când Copilul drăgălaș pe care îl adorăm la Crăciun crește și ajunge bărbat, atunci trebuie să ne fie frică, nu? Ei bine, nu tocmai. Permiteți-mi să pun problema așa: cu cine își petrece Isus cea mai mare parte a timpului? Cu oameni perfecți sau cu păcătoși ca noi? Desigur, Isus însuși a spus: „Nu am venit pentru cei drepți, ci pentru cei păcătoși”. Și de ce îi caută Isus pe păcătoși? De ce a venit pentru cei slabi, pentru cei ruinați și cei pierduți? Cu siguranță nu pentru a-i pedepsi. Mai degrabă, a venit la ei, a venit la noi ca să ne vindece și să ne arate milostivirea Lui. El e cu adevărat Păstorul cel Bun care lasă în urmă pe cei 99 de drepți pentru a căuta acea oaie pierdută și a o aduce acasă, la iubirea Tatălui. Mesajul lui Isus de milostivire prin compania în care stă e clar: „Oricine ai fi, nu ezit să vin la tine. De fapt, cu cât ești mai slab, ruinat și păcătos, cu atât te voi căuta mai mult ca să te iubesc și să îți arăt milostivirea Mea. Așa că nu te teme! Vino la Mine! Sau măcar lasă-mă pe Mine să vin la tine.”

Desigur, exprimat așa, acest mesaj al lui Isus ne atrage la El și ne ajută să avem încredere în El. Dar la fel și celelalte acțiuni ale activității Sale publice. De exemplu, vedem în Evanghelii că Isus își petrece mult timp învățând, vindecând, iertând și hrănind oamenii. Se uită la ei și inima Sa e mișcată de milostivire și compasiune. Dacă acesta e Dumnezeul nostru, atunci evident nu trebuie să îl evităm, din frică. Cu siguranță, oamenii din zilele lui Isus nu se temeau. Veneau la El cu miile, atrași de bunătatea și milostivirea Lui. Și de fapt, în dorința lor de a fi aproape de El și a-l atinge, aproape l-au zdrobit. Așa că poate El este cel care ar trebui să se teamă de noi și nu invers. Așa cum știm, Isus și-a dat în final viața pentru noi pe cruce și după aceea, după ce a trecut prin pătimirea și moartea Sa dureroasă, ce act mai măreț ar fi putut face pentru a ne învăța lecția școlii încrederii? De fapt, nu este nimic mai măreț. Nu există o lecție mai măreață despre iubire.

Isus însuși ne spune: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să își dea viața pentru prietenii săi. Voi sunteți prietenii Mei.” Da, Isus și-a dat viața pentru noi și ne-a numit prietenii Lui. Și totuși îi eram de fapt dușmani, din cauza păcatelor noastre. Gândiți-vă la aceasta: ne-a numit prietenii Săi deși ne cunoștea păcatele, și totuși a murit pentru noi. Aceasta este iubire adevărată, așa cum însuși Sf. Paul explică: „Dar Dumnezeu și-a arătat iubirea pentru noi prin faptul că, încă pe când eram păcătoși, Cristos a murit pentru noi” (Romani 5,8). Pe când îi eram dușmani, am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său. Așadar mesajul Crucii este clar, așa cum i-a spus Isus Sf. Faustina: „Dacă nu crezi cuvintele Mele, cel puțin crede rănile Mele”. De pe cruce, El ne spune: „Priviți mâinile și picioarele Mele străpunse. Eu vă iubesc cu adevărat. De fapt, atât de mult vă iubesc. Și atunci de ce să vă fie frică de cea mai mare dovadă de iubire?”

Aceasta a fost o problemă în special în multe dintre mănăstirile din Franța, care erau adesea bastioane de spiritualitate jansenistă. Totuși, în una din acele mănăstiri, în mijlocul tuturor spinilor și scaieților, o floare a îmbobocit și a înflorit emanând un parfum captivant, care avea să se deschidă inimile și mințile a milioane de oameni față de iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Desigur, vorbesc despre Sf. Tereza de Lisieux, Mica Floare, mica războinică a lui Dumnezeu împotriva jansenismului. Așa cum se întâmplă adesea, cel care trebuie să lupte împotriva unui rău trebuie mai întâi să fie victima acestuia. Și potrivit surorii ei, Pauline, Tereza fusese otrăvită de jansenism la începutul vieții ei religioase, otravă care se manifesta într-o frică excesivă de Dumnezeu. Dar nu doar viața ei religioasă timpurie a fost otrăvită de jansenism. De fapt, jansenismul a fost o problemă de la început. De exemplu, i-a provocat o încercare oribilă de scrupulozitate în copilăria ei. Și în timp ce e adesea lăudată că a făcut mai mult de 1000 de jertfe înainte de Prima ei Sfântă Împărtășanie, mulți au subliniat că accentul jansenist pe sacrificii și penitențe se poate să fi acționat și acolo.

În cele din urmă, Domnul a condus-o pe Sf. Tereza de la frământările jansenismului la Calea cea Mică, calea spirituală care a trimis-o, așa cum a spus ea însăși, cu viteză înainte pe drumul încrederii și al iubirii. Și, în cele din urmă, această Cale Mică a adus catolicii înapoi la primatul credinței asupra faptelor în viața spirituală. De fapt, Calea Mică a Sf. Tereza l-a făcut pe Cardinalul Christoph Schönborn, editorul Catehismului Bisericii Catolice, să spună: „Sf. Tereza de Lisieux este răspunsul catolic la Reforma protestantă”. Trăirea de către ea a Căii Mici l-a făcut pe Sf. Papă Pius al X-lea să afirme că Sf. Tereza este cel mai mare sfânt al timpurilor moderne. Și tocmai datorită doctrinei ei despre Calea Mică Sf. Papă Ioan Paul al II-lea a declarat-o Doctor al Bisericii.

Cu adevărat, Sf. Tereza este o sfântă pentru vremurile noastre și, de asemenea, o sfântă care a fost înaintea vremurilor ei. Spun aceasta pentru că înainte ca Vatican II să sublinieze chemarea universală la sfințenie, Sf. Tereza făcea deja această chemare reală, inspirând nenumărate mici suflete să aibă speranța că pot cu adevărat deveni sfinți. Și calea ei spre sfințenie nu a fost bazată pe propriile ei merite și fapte, ci pe a se căi de păcate, a arăta milostivire față de alții și a se încrede în milostivirea infinită a lui Dumnezeu.