Unde te poticnești, acolo sapi după comori

Episcopul Robert Barron

Prieteni, prima lectură din această duminică este o secțiune din minunata istorie a lui Naaman Sirianul, din a doua Carte a Regilor. Lecția spirituală este următoarea: unde te poticnești, acolo sapă după comori. Cu toții avem o lepră – o afecțiune, o luptă sau o slăbiciune care ne stânjenește sau ne face să suferim. Tocmai pentru că ne conduce pe calea smereniei, această lepră, această slăbiciune, ne conduce la Dumnezeu.

Clipul este subtitrat în română (traducerea: Matei și Oana C.). Dacă nu apare în clip, activați-o.

Durată: 12 min 59 secunde
Limba (audio): engleză
Subtitrare (text): română

Vezi pe YouTube originalul

Etichete:

Pacea să fie cu voi! Prieteni, prima lectură pentru duminică e o mică secțiune din minunata istorie a lui Naaman Sirianul. O puteți găsi în a doua Carte a Regilor, în ciclul relatărilor despre Elisei, profetul. Nu e o relatare foarte cunoscută, dar ar trebui să fie pentru că este neașteptat de profundă spiritual. Sunt foarte multe lucruri pe care le putem extrage din ea. Ceea ce vreau să fac e să vă conduc prin relatare și să extragem câteva dintre aceste implicații spirituale. În primul rând, cine a fost Naaman Sirianul? A fost un personaj foarte proeminent. Era conducătorul armatei siriene într-o perioadă în care Asiria era o putere politică majoră și erau un adversar înverșunat al Israelului. Gândiți-vă poate la comandantul armatei chineze de astăzi sau al armatei ruse, o forță puternică pe care am vedea-o ca o forță inamică. Acesta este Naaman. Un om realizat, inteligent, curajos, probabil cineva pe care toți îl admirau, se temeau de el puțin, un om important – acesta este Naaman Sirianul.

Dar apoi ni se spune că avea lepră. Iată acest personaj foarte proeminent, această figură importantă, acest comandant mult admirat și temut, dar el are această boală umilitoare, debilitantă și desfigurantă. Imaginați-vă cum trebuie să îl fi chinuit lepra pentru cineva ca Naaman Sirianul, care depindea de impresia pe care o făcea în public. Era o slăbiciune. Era o umilire. Era o pată întunecată în viața lui. Prima lecție spirituală: nu contează cine sunteți, nu contează unde sunteți, cât de sus ați ajuns, cât de admirați sunteți, cu toții avem lepră. Toată lumea are ceva. Poate fi o boală fizică. Poate fi o luptă psihologică. Poate fi o obsesie. Poate fi o dependență. Poate fi o rană peste care nu putem trece. Nu știu ce este. Sf. Paul a numit-o pe a lui „un ghimpe în trup”. Întotdeauna mi-a plăcut aceasta. Toți avem unul. Cu toții avem un ghimpe în trup. Există ceva care pur și simplu ne deranjează, care nu e în regulă, ce ne-am dori să dispară.

Acum, iată lecția spirituală. Foarte des, oameni buni, tocmai ghimpele în trup, tocmai lepra, tocmai slăbiciunea noastră ne va aduce la Dumnezeu. Dumnezeu nu se opune împlinirii noastre, nu mă înțelegeți greșit. „Slava lui Dumnezeu este omul pe deplin viu” – Sf. Irineu. Cu toate acestea, însăși puterea noastră poate fi uneori o slăbiciune, pentru că însăși puterea noastră ne poate îndepărta de Dumnezeu. Dacă spunem: „Viața mea este grozavă. Totul merge bine. Sunt total autosuficient.” Cine are nevoie de Dumnezeu? De aceea foarte des, și vedeți aceasta în viețile sfinților tot timpul, foarte des tocmai slăbiciunea noastră, lepra noastră, debilitatea noastră e cea care ne conduce la Dumnezeu. Știți acea frază din tradiția spirituală? O citez mult. „Locul unde te poticnești e locul unde sapi pentru comori.” Gândiți-vă la Naaman Sirianul, această mare figură realizată, dar nu în realizările lui își va găsi adevărata comoară. Ci în slăbiciunea lui, în lepră.

Acum de ce ar trebui să fie adevărat acest lucru? Iată răspunsul de bază: pentru că insuflă în el smerenie. Care e cel mai mare păcat? Nu pofta trupească. Tindem să gândim așa, dar nu e. Pentru marii maeștri spirituali, păcatul capital al păcatelor capitale e mândria. De ce? Pentru că mândria înseamnă că fac din mine Dumnezeu. Prin urmare, cea mai mare virtute este smerenia. Când mă smeresc în prezența lui Dumnezeu, mă deschid față de influența lui Dumnezeu. Urmăriți aceasta acum în istoria lui Naaman Sirianul. La fiecare pas, el va fi smerit. Și tocmai slăbiciunea lui este cea care îl conduce pe această cale, calea salvării. Bine…

Așadar primul pas este: aude de la această mică fată sclavă israelită despre un profet puternic din Israel care ar putea să îl vindece. Trebuie să explicăm aceasta puțin. Noi spunem: „O, această copilă drăguță i-a dat aceste informații” – dar tu ești Naaman Sirianul. O sclavă israelită ar fi atât de jos pe scara socială pe cât vă puteți imagina. Un copil și, în acea perioadă, un copil de sex feminin și mai mult, o copilă sclavă – nu exista nimeni mai puțin semnificativ. Și totuși, ea este cea care îi vorbește despre acest profet vindecător din Israel. În smerenia lui, el spune: „Bine, te voi asculta”. În mod normal, Naaman Sirianul, acest mare general al armatei, să asculte de această persoană neimportantă? Dar el o face. Smerenia lui îl deschide acum spre a fi salvat.

Ei bine, urmându-i sfatul, vine în Israel. Țineți cont de ceva: iată generalul unei armate inamice care vine în Israel. Ce face el e să meargă la rege pentru a cere permisiunea: „Pot să îl văd pe acest mare profet al vostru?” Ei bine, imaginați-vă reacția regelui Israelului: „Ce cauți aici? Ești generalul armatei inamice. Ce? Vrei să te vindeci de lepră? Ești, fără îndoială, un spion. Vii aici să spionezi țara noastră ca să ne poți invada.” Și este normal să fi simțit așa. Așa că regele izbucnește și îl umilește, îl face de râs pe Naaman Sirianul. Dacă ar fi permis mândriei să îl controleze, ce s-ar fi întâmplat? Ar fi ieșit furios și s-ar fi întors acasă. Sau poate și-ar fi luat armata și ar fi invadat Israelul din cauza insultei. Nu, el îndură. Îndură cu smerenie. Dar Elizeu, profetul, cel pe care venise să îl vadă, află despre această situație.

Este interesant. Nu vine personal. El îi trimite un sol lui Naaman Sirianul și îi dă acest sfat: „Mergi și te spală de șapte ori în Iordan”. Ei bine, iată această figură importantă. Și el spune: „Ce? Profetul nici măcar nu s-a obosit să vină el însuși să mă vadă? Trimite un lacheu să mă vadă? Și apoi îmi spune ce? Să merg să mă scald într-un râu? Nu poate veni el însuși, în persoană, și poate să își pună mâinile asupra mea sau să rostească o rugăciune sau o incantație sau ceva? Nu mă ia în serios?” Nu, trimite un mesager care îi dă aceste instrucțiuni cumva ciudate. Așa că Naaman, acest om mândru, la început este cam descumpănit. Ascultați ce spune: „Iată, mi-am zis că va ieși, se va apropia și va chema numele Domnului Dumnezeului său, își va întinde mâna, va atinge locul [bolnav] și va curăța lepra.” Să vină în persoană. Și la faptul că i se spune: „Mergi și te spală de șapte ori în Iordan”, Naaman spune: „Nu sunt Abana și Parpar [două râuri în țara lui], nu sunt râurile Damascului mai bune decât toate apele lui Israel? Vrea să mă scufund în aceste râuri străine?” Da. Mândria lui este rănită. Dar acesta a fost un moment cheie, căci putea, în acest moment, să plece furios. Putea spune: „În regulă, m-am săturat de acest proces. Am fost smerit, dar e destul. E prea mult.” Dar el spune: „Bine, bine. Voi face ceea ce acest profet, prin lacheul său, mi-a spus să fac.”

Și Naaman se scaldă de șapte ori și apoi auzim aceasta: „Trupul lui a devenit ca trupul unui copilaș și s-a curățat de lepra lui”. Relatarea începe cu acest om cu o boală debilitantă. Poarta spre vindecare se deschide prin smerenie. Unde te poticnești, acolo sapi după comori. În slăbiciunea ta îl găsești de obicei pe Dumnezeu. Și urmând calea smereniei și trecând printr-o serie de umilințe, în cele din urmă consimte și ajunge să fie vindecat. Suferința lui, rușinea lui, ghimpele lui în trup a fost vindecat tocmai prin înăbușirea mândriei lui și supunerea lui față de voința lui Dumnezeu.

Ușor? Nu, din câte știu eu. Toți suntem mândri. Toți ne împotrivim căii care ne e deschisă prin smerenie. Dar urmând acea cale, ajungem să fim vindecați. Doar o privire la sfârșitul relatării. Naaman se bucură de vindecarea sa. Și apoi cere să ducă niște vase cu pământ israelit înapoi în țara sa, ca să se poată închina Dumnezeului care l-a vindecat pe pământul corespunzător. Îmi place acest detaliu pentru că vindecarea nu era scopul în sine. Oricât de bine a fost aceasta pentru el. Care a fost adevăratul scop aici? A fost să treacă la cultul adus lui Dumnezeu. Fiind vindecat, după ce a avut ușa deschisă prin propria suferință și prin smerenie, el ajunge în sfârșit la cultul corect adus lui Dumnezeu. Și acesta e scopul, oameni buni, al tuturor vindecărilor noastre. Acesta este scopul întregii vieți spirituale.

Doar o privire acum la Evanghelie, căci Biserica pune această istorie a lui Naaman în juxtapunere cu celebra relatare evanghelică cu Isus vindecând leproși acum, în vremea Lui. Când Domnul intră într-un sat, e întâmpinat de 10 leproși care stăteau, așa cum era legea, la mare distanță. „Isuse, Învățătorule, îndură-te de noi!” De ce sunt vindecați? Vedeți chiar acolo: prin smerenia lor. „Uite, nu pot face aceasta singur. Nu mă pot vindeca singur. Tot ce pot face este să spun: «Isuse, Învățătorule, îndură-te de mine!»” Repetăm ce au spus acești bărbați ori de câte ori începem Liturghia și spunem: Kyrie eleison. Christe eleison. Kyrie eleison. Doamne, miluiește-ne. Cristoase, miluiește-ne. Doamne, miluiește-ne. Nu mă pot purifica singur pentru a veni în prezența lui Dumnezeu, dar cu smerenie pot să îl rog pe El și El mă poate vindeca. Și cât de frumos: îi vindecă, desigur, pe toți 10, dar numai unul, un samaritean, un străin, puțin ca Naaman Sirianul, doar unul se întoarce să mulțumească. Ce este mulțumirea, oameni buni, dacă nu o altă expresie a smereniei? Dacă te-ai vindecat de lepră, poți spune: „Hei, ce minunat, ce lucru grozav!” Și apoi pleci să trăiești restul vieții tale. Nu, nu! Atitudinea de mai multă smerenie este să îi fii recunoscător celui care ți-a adus vindecarea. Așadar, care este lepra voastră? Toți o avem. Fiecare dintre noi. Știu aceasta. Toți care mă ascultați acum, există ceva în voi. Nu contează cât de grozavi sunteți în ochii lumii. Nu contează cât de realizați sunteți, există ceva în voi care vă roade, vă deranjează, vă enervează. Există un ghimpe în trup. Care e acela? Care e acela? Numiți-l, numiți-l, cunoașteți-l. Și apoi săpați acolo după comoară, pentru că aceea ar putea fi însăși suferința care să vă conducă pe calea smereniei, care singură duce la vindecarea spirituală. Și Domnul să vă binecuvânteze!