Vino, Doamne Isuse!

Pacea să fie cu voi! Prieteni, în această a 7-a Duminică a Paștelui, Biserica ne oferă privilegiul de a auzi chiar ultimele cuvinte ale Bibliei. Din nou, dacă citești poezie, un roman, chiar și o mare lucrare de istorie, ultimele cuvinte sunt de o importanță extraordinară. E atunci când întreaga poveste ajunge la deznodământul ei. Și am spus săptămâna trecută: într-un fel narațiunea cu adevărat ajunge la apogeu cu coborârea Ierusalimului ceresc. Dar azi e un fel de coda, un fel de deznodământ după marele apogeu al narațiunii. Și este plin de tot felul de lucruri interesante și cred că ne oferă un indiciu în ce privește identitatea Bisericii. Așa că dați-mi voie să o iau pas cu pas.

Observați cum Cartea Apocalipsului a început cu glasul lui Isus. Autorul aude acest glas ca o trâmbiță și se întoarce să vadă. Începe deci cu glasul lui Isus și apoi se încheie cu același glas: „Da, voi veni curând”. Ce am auzit până acum în toată această carte? Că lumea așa cum o știm se termină. Vechea ordine s-a prăbușit. Lumea, în sens negativ, adică ordinea bazată pe păcat, lumea care a contribuit la moartea lui Isus, toată cruzimea și violența și ura și nedreptatea și intoleranța, toate acestea, care au contribuit la moartea lui Isus – sunt înghițite de milostivirea divină mereu mai mare. Înseamnă că lumea veche se prăbușește. Observați, vă rog: se prăbușește. Nu s-a încheiat complet, dar a fost învinsă. Așa că acum trăim în acest timp în care așteptăm venirea lui Isus, când această bătălie se va încheia definitiv. Trăim în vremurile intermediare, în care operațiunea de curățare este în desfășurare. Deși au trecut două milenii de la Înviere, suntem încă în această poziție. Îl auzim pe Domnul spunând: „Da, voi veni curând”, așa că așteptăm. Este un fel de caracter permanent de advent al Bisericii. Așteptăm cu speranță plină de bucurie venirea Mântuitorului nostru.

El spune: „Eu sunt Alfa și Omega, începutul și sfârșitul, cel dintâi și cel din urmă.” De ce este El Alfa, începutul? Pentru că la început era Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu, și prin acel Cuvânt, toate lucrurile au venit la existență. Deci merge direct la începutul Cărții Genezei și al creației tuturor lucrurilor tocmai prin puterea Cuvântului, căci Dumnezeu a adus-o la existență prin cuvânt, vă amintiți? Acesta e modul poetic de a spune ce spune Ioan în mod mai filozofic. Dumnezeu aduce lumea la existență prin puterea Cuvântului Său. Deci de la început, Isus este implicat. De ce este El Omega? Pentru că în marea Sa Cruce și Înviere, narațiunea a ajuns la punctul culminant. Narațiunea a fost soluționată acum. Totul a fost împlinit. El încadrează întreaga istorie a omenirii. Din nou, trăim în acea perioadă mică, sfârșitul timpurilor, între victoria definitivă a lui Isus și apoi operațiunea finală de curățare. Dar recunoaștem și noi – El este începutul și sfârșitul.

Vreți să înțelegeți dinamica istoriei? Nu vă uitați în primul rând la evenimentele politice din sec. XVIII. Nu vă uitați la Revoluția Industrială. Nu vă uitați la Roma antică. Nu, nu. Uitați-vă la El. El este Alfa și Omega. Apoi auzim aceasta, Domnul spune: „Fericiți cei care își spală hainele și intră în cetate prin porți”. Am auzit mai devreme în Apocalips despre cei care și-au albit hainele în sângele Mielului. E vorba despre martiri și Apocalipsul spune multe despre martiri. Amintiți-vă de cei 144.000. Dar cred că aici referința este puțin mai largă. „Fericiți cei care își spală hainele și intră în cetate prin porți”. Cine sunt aceștia care au fost spălați? Cred că sunt toți botezații. Toți cei care au fost spălați și curățați prin Botez și astfel pot – ascultați-mă – să intre în Ierusalimul ceresc chiar și acum. Da, în cele din urmă, la sfârșitul tuturor lucrurilor în perfecțiunea lui, va apărea.

Dar în vremurile de pe urmă și în vremurile intermediare, unde găsim Ierusalimul ceresc? Este Biserica. Biserica în Sacramentele ei, mai ales Trupul și Sângele lui Cristos. Biserica în învățătura ei formală și oficială. Biserica în succesiunea ei apostolică. Biserica în marile ei opere de artă. Biserica în sfinții ei. Toma de Aquino spunea că Botezul este poarta vieții spirituale. Prin Botez putem intra Cetatea Sfântă a Bisericii. Observați ideea, oameni buni. În vremurile intermediare, între victoria lui Isus în Crucea și Învierea Lui și desăvârșirea finală a tuturor lucrurilor, unde trebuie să fim? Nu în vechea ordine. Aceea se prăbușește, cedează. Nu vă pierdeți timpul cu vechea ordine, ci mai degrabă spălați-vă și intrați în anticiparea Ierusalimului ceresc, care este Biserica. Mă întreb uneori dacă noi, botezații, apreciem în mod real privilegiului pe care îl avem de a fi membri ai Bisericii. Vedeți, noi suntem sămânța lumii noi, dacă vreți. Isus împlinește misterul pascal, dar apoi atrage oamenii în Trupul Său mistic – schimb metaforele – noi devenind celule, molecule și organe în acel Trup, pentru a împlini scopul Lui în lume. Așadar intrați în Biserică, intrați în Biserică! Acesta este locul potrivit pentru a fi în vremurile intermediare.

Apoi vine aceasta… ceva minunat, cu care să stai restul verii, meditând la ce anume înseamnă. „Duhul și Mireasa spun: «Vino!»” Așadar Biserica, noul Ierusalim, anticiparea Împărăției lui Dumnezeu, Biserica unde trăim acest nou mod de viață – e adevărat. Dar care e responsabilitatea principală a Bisericii? Să spună: „Vino, Doamne Isuse”. Se uită la Cristos și îl cheamă să se întoarcă, strigă după El. Este numită „Mireasa”, lucru destul de familiar, nu? Cristos este Mirele, Biserica este Mireasa Lui. El vrea să realizeze o căsătorie mistică. Și iată-ne deci pe noi, Mireasa, care strigăm. Gândiți-vă aici la Cântarea Cântărilor. Acest minunat – să îi spunem – poem de iubire în care un iubit strigă după celălalt. Ei bine, aceasta este Biserica, strigând către Isus: „Vino”.

Dar ce minunat: nu doar Mireasa, ci Duhul și Mireasa spun: „Vino”. Ei bine, de ce Duhul? Tatăl și Fiul au suflat Duhul Sfânt în Biserică. Amintiți-vă scena din seara de Paște când Isus suflă peste ei și spune: „Primiți Duhul Sfânt. Primiți iubirea care îi leagă pe Tatăl și Fiul.” Așadar acum, acel Duh este viu în noi, trimis de la Tatăl și de la Fiul, dar ce ne îndeamnă să facem? Mai presus de toate, Duhul ne îndeamnă să strigăm către Fiul: „Vino! Vino!” Vedeți ce minunat e, oameni buni? Așa cum am mai spus, creștinii nu sunt în afara lui Dumnezeu. De parcă Dumnezeu ar fi acolo sus, undeva, iar eu sunt aici cerșind sau lingușind sau adresând cereri. Nu. Așa se poate ruga orice persoană religioasă. Rugăciunea creștină are loc întotdeauna în Dumnezeu. Tatăl și Fiul îl trimit pe Duhul în Biserică. Duhul Sfânt e iubirea dintre Tatăl și Fiul. Și acum acel Duh strigă către Fiul: „Vino! Vino!” Vedeți? Aceasta este întreaga viață liturgică a Bisericii! Aceasta este fiecare rugăciune. O spunem, desigur, explicit la Liturghie. „Moartea Ta o vestim, Doamne, până când vei veni.” Întreaga Biserică are un fel de năzuință plină de Duh după venirea Fiului. De ce? Pentru ca în Cristos toți să fie adunați laolaltă. Aceasta este rațiunea de a fi Bisericii. Este Noul Ierusalim. Este locul unde Duhul și Mireasa spun: „Vino”.

Iată un ultim gând, oameni buni. E foarte important pentru catolici să își amintească acest lucru. Ce este Liturghia dacă nu fel de chemare și răspuns între Cap și membre? Așadar, când preotul vine înveșmântat, pentru a-și acoperi hainele obișnuite, el nu acționează în nume propriu, în propria sa persoană, ci de fapt el acționează in persona Christi, spunem noi. El este în persoana lui Cristos. De aceea, când el vorbește, Cristos vorbește; când el predică, Cristos predică; când rostește cuvintele consacrării, nu sunt propriile lui cuvinte. Dacă eu pronunț pur și simplu cuvinte în numele meu, cu propria mea autoritate, cui îi pasă? Cui îi pasă? Dar ca preot acționez in persona Christi. Ce se întâmplă așadar la Liturghie? Capul, Cristos, își cheamă poporul iar ei îl cheamă la rândul lor. „Domnul să fie cu voi.” „Și cu duhul tău.” Atenție: „cu duhul tău”, adică cu Cristos care este în tine. „Sus inimile”. „Le avem la Domnul.” Chemare și răspuns între Cristos și Biserica Sa. Liturgia, oameni buni, are întocmai această dinamică. „Duhul și Mireasa spun: «Vino!»” Pentru că oamenii la Liturghie sunt plini de Duhul Sfânt. De aceea ei îl pot chema pe Fiul.

Gândiți-vă la aceasta, și aici închei: când sunteți la Liturghie, sunteți în Ierusalimul ceresc – prin anticipare. Gândiți-vă: sunteți în acest loc sacru. Sunteți acum în locul care a fost format de Cristos și scopul e să plecați de acolo pentru a transforma lumea. Dar în inima identității voastre, când sunteți acolo, la Liturghie, sunteți Biserica spunând: „Vino! Vino, Doamne Isuse! Întoarce-te! Vino!” Și Duhul vă îndeamnă să spuneți așa. „Duhul și Mireasa spun: «Vino!»” Care este răspunsul Lui? Ascultați. Vă voi citi chiar ultimele cuvinte ale Bibliei. Ultimele cuvinte! Acesta este apogeul întregii istorii. Nu întâmplător această carte este ultima carte. „Cel care dă mărturie spune acestea: «Da, voi veni curând!» «Amin. Vino, Doamne Isuse!»” Acesta e modul în care se încheie Biblia. „Da, voi veni curând!” Acesta este glasul lui Cristos. Da. Chiar dacă știu că au trecut 2.000 de ani, dar în curând… Pentru Domnul, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, venind și trecând. „Da, da, voi veni curând!” așa că noi spunem ca răspuns: „Amin. Vino, Doamne Isuse!” Biserica își găsește identitatea în acest frumos dialog chemare și răspuns. Bine? Aceasta e sarcina noastră acum până când va veni.

Și Dumnezeu să vă binecuvânteze!