Yakhal - Speranță

The Bible Project (Bible Themes)

 

În Biblie cei care au speranță sunt foarte diferiți de optimiști! În acest video vom explora cum speranța biblică privește exclusiv spre Dumnezeu ca temelie a încrederii că viitorul va fi mai bun decât prezentul.

Clipul face parte din The Bible Project, de unde îl puteți descărca la rezoluție mare.

Clipul are subtitrare în limba română, ce poate fi descărcată de aici în varianta noastră. Mulțumim Cristoforilor pentru traducere.

Durată: 4 min 33 secunde
Limba (audio): engleză
Subtitrare (text): română

Vezi pe YouTube (varianta noastră) Vezi pe YouTube (varianta originală)
Etichete:

Subtitrarea în limba română

Să spunem că doriți să descrieți sentimentul de așteptare a unui viitor mai bun decât prezentul. Poate sunteți copleșit, exaltat sau nesigur. Cei mai mulți știm această experiență: îi spunem „speranță”. E o stare de nerăbdare, crucială pentru o existență umană sănătoasă. Și e un concept foarte important în Biblie. Sunt multe cuvinte pentru „speranță” în limbajul vechi al Bibliei și toate sunt fascinante.

În Vechiul Testament sunt 2 cuvinte ebraice principale traduse cu „speranță”. Primul este „yakhal”, ce înseamnă simplu „a aștepta”, ca în istoria cu Noe și arca: când apele potopului se retrag, Noe trebuie să „yakhal” săptămâni întregi. Celălalt cuvânt ebraic e „qavah”, care înseamnă tot a aștepta. E legat de cuvântul ebraic „qav”, care înseamnă „coardă”. Când tragi tare o „qav”, produci o tensiune, până îi dai drumul – acesta e „qavah”, sentimentul de tensiune și așteptare înainte să se întâmple ceva. Profetul Isaia îl prezintă pe Dumnezeu ca un fermier ce plantează o vie și „qavah” struguri buni. Iar profetul Mica vorbește despre fermierii care atât „qavah” cât și „yakhal” ca roua dimineții să ude pământul.

În ebraica biblică, speranța e despre așteptare sau expectativă. A aștepta ce? În perioada profeților Israelului, națiunea cufundându-se în auto-distrugere, Isaia spune: „Acum Domnul își ascunde fața Sa de Israel, așa că îl voi ‘qavah’ pe El” (8,17). Singura speranță a lui Isaia în acele zile întunecate era speranța după Dumnezeu însuși. Găsim aceeași idee de speranță în Cartea Psalmilor, unde aceste cuvinte apar de peste 40 de ori. În aproape fiecare caz, oamenii îl așteaptă… pe Dumnezeu. Ca în Ps 130: poetul strigă din adâncul disperării „Eu îl ‘qavah’ pe Domnul […] Israel să ‘yakhal’ după Domnul căci El e fidel… și va mântui Israelul de toate fărădelegile lui”.

Speranța biblică se bazează pe o Persoană, ceea ce o face diferită de optimism. Optimismul e a alege să vezi în orice situație cum circumstanțele pot duce la ceva bun. Dar speranța biblică nu se concentrează pe circumstanțe. Oamenii cu speranță din Biblie adesea recunosc că nu e nici un semn că situația se va îmbunătăți. Dar aleg să spere oricum. Precum profetul Osea: a trăit în vremuri întunecate când Israel era oprimat de imperii străine. Și a ales speranța când a spus: „Dumnezeu va transforma această vale a încercării într-o poartă a speranței”. Ca în ziua când Israel a ieșit din Egipt. Dumnezeu și-a surprins poporul cu mântuirea în zilele exodului și o poate face din nou. Fidelitatea lui Dumnezeu din trecut motivează speranța pentru viitor. Privești înainte privind înapoi, având încredere în nimic altceva decât în Dumnezeu. Precum poetul în Ps 39, ce spune: „Acum, Doamne, ce pot să mai ‘qavah’? Tu ești ‘yakhal’ mea.” (Ps 39,7)

În Noul Testament, primii discipoli ai lui Isus au cultivat acest obicei similar al speranței. Erau convinși că viața, moartea și învierea lui Isus erau răspunsul uimitor al lui Dumnezeu la sclavia răului și morții. Mormântul gol a deschis o nouă poartă a speranței. Și foloseau cuvântul grec „elpis” ca să descrie această așteptare. Apostolul Petru a spus că învierea lui Isus a deschis o speranță vie că oamenii pot renaște, ca să devină oameni noi și diferiți. Nu doar o dată, Apostolul Pavel spune: „Vestea cea Bună despre Isus anunță o ‘elpis’ a gloriei.” În ambele cazuri, această „elpis” de bazează pe o Persoană, Isus înviat care a învins moartea. Și această speranță nu e doar pentru oameni. Apostolii credeau că ce s-a întâmplat cu Isus la înviere era o pregustare a ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru întreg universul. În cuvintele lui Pavel, e speranța „că și creația va fi eliberată de sclavia stricăciunii spre libertate când fiii lui Dumnezeu vor fi glorificați” (Rom 8,21).

Speranța creștină e deci veche, așteptând ca omenirea și întreg universul să fie salvate de rău și moarte. Unii vor spune că e o nebunie. Și poate este. Dar speranța biblică nu e optimism bazat pe șanse. E alegerea de a aștepta ca Dumnezeu să aducă un viitor surprinzător ca un răstignit înviind din morți. Speranța creștină privește înapoi spre Isus înviat pentru a putea privi înainte. Și astfel, așteptăm. Aceasta înseamnă cuvintele biblice pentru speranță.