Care este originea și teologia săptămânilor care preced Nașterea Domnului?

pr. Edward McNamara

Întrebare: Legat deperioada de Advent, care este originea și teologia sa?

Răspuns: Este o întrebare foarte amplă și nu este simplu de a răspunde pe scurt. Totuși voi încerca să furnizeze măcar câteva concepte de bază. Actualul nostru sistem de organizarea a ciclului sau anului liturgic începe (în ritul latin) cu Adventul. Acest lucru este perfect logic deoarece totul în Biserică începe cu venirea lui Cristos. Totuși, anul nu a fost mereu organizat în acest mod și în afară de asta nu în toate familiile liturgice este organizat astfel. Cele mai vechi urme ale unui ciclu liturgic urmau obiceiurile ebraice și începeau anul cu Paștele, a cărui dată determină încă diferite alte festivități.

Apoi acest lucru era în acord cu deschiderea anului civil care în acel timp începea nu în ianuarie, ci în martie. Conform unor tradiții creștine, echinocțiul de primăvară, care cădea la 25 martie, era prima zi a creației, în afară de ziua Întrupării și în sfârșit cea a Răstignirii. Dă mărturie despre această tradiție cel mai vechi lecționar care a ajuns până la noi, cel din pergamentul de la Wolfenbüttel (compus înainte de 452), care prezintă un ciclu de lecturi care începe la Paști și se termină cu Sâmbăta Sfântă din anul următor.

Treptat ce celebrarea festivității Nașterii Domnului devenea mai răspândită, împreună cu faptul că unele biserici au transferat celebrarea Bunei Vestiri înainte de Crăciun scoțând-o din Postul Mare, ideea de a face să înceapă anul liturgic mai mult sau mai puțin în această perioadă s-a impus. Acest lucru se reflecta în cărțile liturgice din secolul al VI-lea și al VII-lea care începeau cu Crăciunul. Unul sau două secole mai târziu, când Adventul a fost considerat timpul de pregătire pentru Crăciun, vedem cărțile începând cu prima duminică din Advent, și acest obicei devine comun începând din secolul al IX-lea.

S-ar părea că celebrarea liturgică a Adventului a avut origine în Spania și în sudul Franței, în acea vreme caracterizată de un caracter penitențial puternic. La Roma găsim primele urme ale acestei celebrări liturgice în secolul al VI-lea, uneori timp de cinci sau șase duminici. Timpul Adventului compus din patru duminici s-ar putea să fi fost stabilit de Papa Grigore cel Mare în anul 546, cu toate că Adventul lung mai putea fi întâlnit în unele localități până în secolul al XI-lea și există încă în ritul ambrozian la Milano. Sub influența practicilor liturgice franceze și spaniole, Adventul roman a asumat lent și un caracter penitențial, cu postul, folosirea de veșminte violet, omiterea lui Te Deum și a lui Gloria, tăcerea orgii și înlăturarea florilor. Totuși, caracterul penitențial nu s-a infiltrat în textele liturgice ale Liturghiei și ale Oficiului Divin, care în general exprimau dorința de a-l primi pe Domnul care vine.

Dintr-un punct de vedere istoric, rugăciunile utilizate în timpul Adventului provin din cunoscut manuscrise vechi precum Sulul de la Ravenna (secolele V-VI) și Sacramentarul Gelazian (secolul al VII-lea). Tema care apare des în ele este venirea lui Cristos, fie la întrupare (prima venire) fie la sfârșitul timpurilor (a doua venire). Fac mențiune despre purificarea necesară pentru a-l primi cu vrednicie, dar fără nici o urmă de frică sau descurajare. Actualele reforme ale calendarului și liturghierului, în timp ce mai păstrează unele din aceste elemente deoarece sunt cerute pentru pregătirea spirituală la Nașterea Domnului, au înmuiat și aspectul penitențial, permițând o folosire moderată a florilor și folosirea un pic mai amplă a orgii.

Prin urmare Rânduiala Generală a Liturghierului Roman (RGLR) la nr. 305 spune: „În timpul Adventului, altarul să se împodobească cu acea sobrietate care se potrivește cu caracterul acestui timp, fără a se anticipa bucuria deplină a Nașterii Domnului”. Și iarăși la nr. 313: „În timpul Adventului, orga și celelalte instrumente muzicale să se folosească cu acea reținere care se potrivește cu caracterul acestui timp, fără să se anticipeze bucuria deplină a Nașterii Domnului”. De aceea, cu toate că Adventul nu mai este considerat o perioadă de pocăință, rămășițe ale unora dintre elementele mai vechi, precum veșmintele violet și omiterea lui Gloria, ajută la emfatizarea contrastului dintre perioada de pregătire și bucuria sărbătorească a Nașterii Domnului.

Cu privire la spiritualitatea Adventului, Normele Generale pentru Orânduirea Anului Liturgic stabilesc: „39. Adventul are un caracter bivalent: este timp de pregătire la solemnitatea Nașterii Domnului, în care se amintește prima venire a lui Cristos între oameni, și în același timp în care, prin această amintire, inima și spiritul sunt conduse la așteptarea celei de-a doua veniri a lui Cristos la sfârșitul timpurilor. De aceea Adventul este o perioadă de așteptare evlavioasă și bucuroasă. 40. Timpul Adventului începe de la primele vespere ale duminicii care cade în 30 noiembrie sau este cea mai apropiată de această dată, și se termina înainte de primele vespere ale Nașterii Domnului. 41. Duminicile din acest timp se numesc: duminica I, a II-a, a III-a, a IV-a din Advent. 42. Zilele din timpul săptămânii de la 17 la 24 decembrie inclusiv sunt rânduite spre o pregătire mai directă la Nașterea Domnului”.

Comentariul care însoțea introducerea la aceste norme generale nota: „Textele liturgice din Advent prezintă o unitate, demonstrată de lectura aproape zilnică din profetul Isaia. Totuși se pot distinge clar două părți în Advent, fiecare cu semnificația sa, așa cum ilustrează clar noile prefețe. De la prima duminică până la 16 decembrie liturgia exprimă caracterul escatologic al Adventului și ne solicită să îndreptăm privirea noastră spre a doua venire a lui Cristos. În schimb, de la 17 la 24 decembrie, celebrările zilnice ale Liturghiei și ale Liturgiei Orelor ne pregătesc mai direct la celebrarea Nașterii Domnului”.

După Conciliul Vatican II, noul lecționar pentru Timpul Adventului a mărit în mod considerabil numărul lecturilor. Cei care au compilat noul lecționar au făcut un studiu exhaustiv al tuturor lecționarelor din Biserica occidentală, acoperind o perioadă de circa 1500 de ani, și au selecționat tot ceea ce era mai meritoriu și tradițional. Rezultatul sunt circa 75 de lecturi în total. Primele două duminici vestesc venirea Domnului pentru a judeca, a treia exprimă bucuria unei veniri deja foarte apropiate, a patra și ultima „se prezintă ca o duminică a părinților din Vechiul Testament și a Sfintei Fecioare Maria, ca anticipare la nașterea lui Cristos”. Lecturile din timpul săptămânii urmează teologia exprimată în duminica precedentă.

Acolo unde liturghierul din forma extraordinară avea numai rugăciuni adaptate pentru duminică și pentru zilele celor Patru Anotimpuri din decembrie, actualul Liturghier Roman are o rugăciune a zilei (colecta) proprie pentru fiecare zi din Advent, o selecție mai amplă a celorlalte rugăciuni de la Liturghie și două prefețe sezoniere proprii, pe când înainte nu era decât una. În sfârșit, un alt element caracteristic al acestei perioade sunt minunatele Antifone O, atribuite de unii critici lui Grigore cel Mare, chiar dacă au fost introduse în liturgie într-o perioadă succesivă. Sunt utilizate în Liturghia Orelor și în lecționarul din zilele de la 17 la 24 decembrie și proclamă venirea lui Cristos națiunilor.

trad. pr. Mihai Pătrașcu
pentru ITRC.ro după Zenit

Etichete: *