Geneză 1-2-3

Cuvânt înainte

Viața de fiecare zi ne face să întâlnim diferite situații, lucruri, evenimente; dar mai cu seamă ne face să ne întâlnim cu alți oameni. Limba română are un frumos termen pentru a-i desemna pe ceilalți oameni: cuvântul „semeni”. Da, ceilalți oameni sunt semenii noștri. Pentru că ne seamănă, pentru că îi vedem, constatăm, îi simțim că sunt asemenea nouă. Din multe puncte de vedere. Dar, da, sunt și diferiți. Totuși, diferențele sunt mai puțin semnificative decât asemănările.

Cred că mai fiecare dintre noi s-a întrebat nu doar o dată-n viață cum este omul: cine este el, de unde vine (sau, „de unde se trage”), are vreo destinație sau se duce „în neființă”? Prieteniile se leagă de obicei pentru simplul motiv că „e de treabă” sau „e om bun”… pe asemănări de diferite tipuri. Da, relațiile între oameni pot fi create și pe alte interese, dar acelea intră într-o altă categorie socială. Asemănările dintre oameni denotă o caracteristică fundamentală profundă: oamenii sunt semeni.

Aceste tipuri de întrebări (ca și altele, de altfel) au dat naștere de-a lungul istoriei oamenilor la diferite moduri de a concretiza răspunsuri. Astăzi le numim științe. Herodot ar fi numit unul dintre aceste „moduri” istorie; Aristotel l-ar fi numit etică sau metafizică; Hipocrate, medicină. Și așa mai departe. Aceste științe s-au dezvoltat din ce în ce mai mult. Au apărut biologia, psihologia și mai apoi psihanaliza. Toate încearcă să înțeleagă „cum este făcut omul” sau „cum funcționează el”. Și, da, surprind destul de bine diferitele nuanțe a ceea ce înseamnă „faptul de a fi om”. Dar, din câte se pare, adică din ceea ce au dovedit până acum, nu vor reuși niciodată să înțeleagă exact ce este omul. Dacă ar fi reușit sau dacă ar fi șanse să se întâmple asta, ar trebui în mod normal să poată fi rezolvate toate problemele existenței umane (mai ales ca omul să nu mai moară) și să poată fi anticipate eventualele probleme care pot interveni în „ființarea” omului. Dar acest lucru se pare că depășește capacitățile reale sau chiar potențiale ale omului, ale cercetătorului. Pentru a înțelege cum este omul, cum funcționează el, trebuie să înțelegi cum l-a gândit cel care l-a gândit, ce „progrămele” sunt în „sistemul operativ” al omului.

Dacă omul este un rezultat al întâmplării selecției naturale, înseamnă că trebuie să așteptăm ca tot din întâmplare omul să descopere cum funcționează, ce e cu el. Dincolo de faptul că conceptul de „întâmplare antropogenetică” nu se împacă chiar deloc cu armonia perfectă care se constată în „funcționarea” și numai a corpului uman, a susține că omul este rezultatul doar al selecției evoluției, că „se trage din maimuță” aduce cu sine destul de multe probleme de simplă logică (multe, foarte multe din afirmațiile evoluționiștilor „nu curg”, nu explică), dar mai ales probleme metafizice. O întrebare simplă este și aceasta: dacă omul „vine din maimuță”, deci este „o etapă” în evoluție, ce urmează? Sau… urmează ceva? Știința, aceasta care pretinde că știe totul, rămâne mută aici. Motivul e simplu: nu știe precis cum este omul. Pe lângă asta, sunt oarecum jignitoare și înjositoare (deci, nepotrivite) pentru om aceste poziții, refuzând a lua în calcul o dimensiune reală, chiar tangibilă a omului: aceea a spiritului său, dimensiunea religioasă.

În acest sens, constatând că omul are această deschidere spre transcendent (e o constatare demonstrată cu mult înainte de apariția „alternativelor” moderne), spre divinitate, oare nu ar putea fi acesta un indiciu fundamental al faptului că omul a fost făcut de cineva care știe cum funcționează? Și dacă acest Altcineva știe cum e făcut omul și, mai ales, ce „destin” are? E logic: cine știe mai bine cum funcționează, spre exemplu, un smartphone? Oare vânzătorul de telefoane sau inginerul care l-a asamblat și i-a pus programele? Da, poate și vânzătorul să dea câteva informații, dar ele vor rămâne mereu „de suprafață”, căci se întâmplă destul de greu ca el să știe principiul funcționării circuitelor integrate din sistemul telefonului sau al interacțiunilor electrice din procesor.

Ceva de genul acesta se pare că se întâmplă și cu răspunsurile pe care le dau științele când e vorba de om. Viața, istoria oamenilor demonstrează, dau de înțeles că omul e… mai mult decât poate pricepe omul. A nu accepta asta înseamnă să te asemeni cu acel vânzător care pretinde că știe totul despre telefonul pe care nu l-a construit el, el fiind doar un simplu vânzător.

Ei bine, plecând de la ceea ce vedem că este omul, de la această deschidere surprinzătoare către ceea ce-l depășește, bine i-ar fi omului să recunoască faptul că nu este din întâmplare, că nu e doar rezultatul unor coincidențe necontrolate, ci are o obârșie în Cineva care l-a creat și care a gândit ceva bine structurat cât privește originea și scopul lui. Da, omului îi este de folos, este mult mai bine pentru el să recunoască și să accepte că a fost creat de Dumnezeu, de acel Cineva „mai mult” decât omul, dar așa de asemănător cu el. E pur și simplu ceea ce vor să facă primele capitole din Biblie, din Cartea Genezei. Sigur, nu este un text în care să căutăm informații de ordin anatomic sau astrofizic. E un text ce relatează de unde vine omul, cum este gândit el de Dumnezeu și, mai ales, încotro este îndreptat el. Totodată aceeași carte aruncă o lumină și asupra originii răului și a păcatului.

Acest material pe care-l aveți în față își dorește să se adreseze inteligenței celor care-l vor parcurge. Da, trebuie folosită inteligența analitică, logică, dar deschisă spre noutate pentru a înțelege pe de o parte că omul „se trage din Dumnezeu”, nu din antropoizi, iar pe de altă parte că același Dumnezeu „a lăsat” multe urme în ceea ce noi numim cosmos pentru ca omul să nu-și atrofieze mintea, intelectul; din contră, să se folosească de „toate progrămelele” de care dispune – de toate, nu doar de unele – ca să poată să se înțeleagă… atât cât e posibil.

Salut și pe această cale inițiativa celor doi soți, Radu și Oana Capan, care au creat acest material. E mult mai frumos și foarte sugestiv că aceste informații vin de la un cuplu – oglindirea frumuseții lui Dumnezeu, așa cum ne prezintă Cartea Genezei. Sunt absolut convins că cei care se vor apropia cu inteligență adevărată, adică cu deschidere a minții față de acest material vor putea avea mare folos.

Pr. Eduard Patrașcu