Învierea fiicei lui Iair și originile morții

Brant Pitre

Cartea Înțelepciunii din Vechiul Testament conține un pasaj remarcabil, un pasaj puternic contra-cultural. Este despre originile morții. Începe relatând crearea ființelor umane și originile păcatului și ale morții, este un fel de repovestire a căderii în păcat a lui Adam și a Evei, din Cartea Genezei, însă subliniază un aspect foarte important. Ai putea spune că tema principală a fragmentului este că Dumnezeu nu a creat moartea, că Dumnezeu nu este originea morții, ci că ființele umane sunt cele care, prin păcatul nostru, aduc moartea în lume și fac din moarte o parte a existenței umane. Secvență publicată de CatholicProductions.com din comentariul la duminica 13 de peste an, anul B. Subtitrare: Ioan Moldovan.

În momentul publicării, subtitrarea în română este disponibilă doar pe Cristofori.ro, nu și pe YouTube, în clipul original.

Durată: 13 minute și 0 secunde
Limba (audio): engleză
Subtitrare (text): română

Vezi pe YouTube
Etichete: *

ÎNVIEREA FIICEI LUI IAIR ȘI ORIGINILE MORȚII

Pe când mai vorbea încă, au venit de la conducătorului sinagogii, spunând: «Fiica ta a murit, nu îl mai deranja pe Învățătorul». Dar Isus îi ignoră și spune: „Nu te teme, crede numai!” Așadar, din nou pune accentul pe credință. Credința femeii [cu hemoragie] a făcut-o bine, acum le cere oamenilor să aibă credință pentru ca fiica lui Iair să se facă bine. Îi ia cu El în casă… Este un aspect specific Evangheliei lui Marcu: el spune că îi ia cu Sine pe Petru, Iacob și Ioan, acest cerc de apropiați ai lui Isus, cei pe care îi alege pentru a merge pe munte, pentru Schimbarea la Față. Ei sunt și cei pe care îi duce pe muntele Ghetsimani. Iar faptul că îi alege pe aceștia arată că aici avem o minune importantă. Isus consideră că este ceva special legat de această minune și îi ia în încăpere pentru vindecare.

Apoi spune ceva puțin ciudat și cred că a tulburat și derutat mulți oameni, căci spune: „De ce vă agitați și plângeți? Copilul nu este mort, ci doarme.” Așadar, avem aici ceva puțin confuz, deoarece ridică întrebarea: fata este cu adevărat moartă? Este aceasta o minune implicând moarte și înviere sau ea doar doarme? Și nu este clar. Marcu nu răspunde explicit, ci trebuie cumva să încercăm să deducem din text. Felul meu personal de a citi textul este că copilul murise deja, însă Isus răspunse deja credinței și smereniei lui Iair de la început, aducând-o înapoi la viață. Ceea ce va face acum este să o trezească din somn, tocmai pentru că minunea învierii fiicei lui Iair nu este doar o vindecare miraculoasă a unui anumit copil, într-un anumit loc, într-un anume sat din sec. I d.C. Este un semn, menit să indice dincolo de faptul în sine, spre ceea ce Isus va face cu fiecare dintre noi la învierea morților.

Și cred că puteți vedea aceasta, când se duce la copilă și îi spune: „Tal’itha cu’mi”. Este o expresie aramaică. Tal’itha înseamnă „fetiță”, iar apoi cu’mi în aramaică înseamnă literalmente „ridică-te, trezește-te, stai în picioare”. Qum este termenul ebraic, versiunea ebraică a aceluiași lucru. „Tal’itha cu’mi – fetiță, îți spun, ridică-te!” Și ea s-a ridicat, a mers. Avea 12 ani. În acest sens, ridicarea din somn a fiicei lui Iair este un fel de anticipare a învierii noastre finale din morți, deoarece în cultura iudaică și în Noul Testament, – probabil știți aceasta dacă ați citit până la capăt – moartea este menționată în mod obișnuit ca fiind o adormire, ca a dormi. Paul vorbește despre aceasta în scrisorile sale: „Nu toți vom adormi, însă toți vom fi schimbați” (1Corinteni 15). Ceea ce vrea să spună este că nu toți vom muri, dar toți vom fi schimbați. În 1Tesaloniceni 4, Paul le scrie tesalonicenilor și spune că unii dintre ei sunt întristați pentru că frații și surorile lor au adormit, adică au murit. Apocalipsul spune: „binecuvântați sunt cei care adorm în Domnul”, adică cei care au murit în Domnul.

Cei din vechime au văzut mereu o analogie între somn și moarte, că somnul, într-un fel, era [în cuvintele mele, nu ale lor] era ca un mic „sacrament” (semn vizibil) al morții. La sfârșitul fiecărei zile cedăm oboselii, trebuie să închidem ochii, să ne întindem și să dormim, iar dimineața ne ridicăm din nou, pentru a începe o nouă zi. Este deci ca o mică anticipare a ceea ce ne așteaptă la apusul vieții noastre, la sfârșitul vieții noastre. Așadar, noi vorbim despre moarte prin eufemisme. Vom vorbi despre „plecarea” cuiva, ceea ce e o metaforă: este ca o călătorie, ca și cum a plecat din acest loc în alt loc. O altă metaforă ar fi că a adormit, ceea ce pune accentul pe imobilitatea trupului, pe slăbiciunea corpului, iar apoi trezirea, învierea, se bazează pe acest temă – că ne vom ridica din nou când vom fi aduși la viața nouă. Așadar, învierea fetiței de către Isus în această Evanghelie după Marcu, e într-un fel pusă în paralel cu învierea lui Lazăr din Evanghelia după Ioan, care este, de asemenea, un semn ce prefigurează minunea supremă și vindecarea supremă care este vindecarea de moartea însăși, triumful asupra morții însăși, triumf pe care Isus îl va realiza prin învierea Sa. Și apoi, în fine, veți observa, că, evident, a fi mort este ceva ce îți face foame, pentru că Isus este preocupat de nevoile fetiței. El spune: „Dați-i ceva de mâncare”. Și cred că aceasta este o mică dovadă clară a umanității acestei minuni, faptul că le spune să îi dea ceva de mâncare după ce este înviată din morți și pune accentul pe cei 12 ani; Marcu pune accent pe acei 12 ani și realizează un… un termen mai bun decât „sandviș” este inclusio, un inclusio literar, în care o relatare este inclusă într-un cadru până la final. Un episod frumos, o minune frumoasă și o scenă impresionantă din Evanghelia după Marcu.

În regulă. Așadar, aceasta este Evanghelia pentru astăzi. Care este semnificația pentru noi și cum se leagă de lectura din Vechiul Testament? Ei bine, în acest caz, este cu adevărat fascinant, căci lectura din Vechiul Testament aleasă pentru această zi este din Cartea Înțelepciunii din Vechiul Testament. Și este un pasaj remarcabil, un pasaj puternic contra-cultural. Este despre originile morții. Dacă nu ați citit Înțelepciunea lui Solomon din Vechiul Testament, e una dintre cărțile care se găsesc doar în Vechiul Testament catolic [și ortodox]. Nu se află în Vechiul Testament protestant și nici în Biblia ebraică. Este o carte conservată pentru noi doar în greacă, nu avem nici un exemplar al ei în ebraică și e una dintre cărțile sapiențiale din Vechiul Testament. E una dintre cărțile mele preferate din VT. Îmi place foarte mult Înțelepciunea lui Solomon. Începe relatând crearea ființelor umane și originile păcatului și ale morții.

Așadar, este un fel de repovestire a căderii în păcat a lui Adam și a Evei, din Cartea Genezei, însă subliniază un aspect foarte important. Ai putea spune că tema principală a acestei prime lecturi a zilei este că Dumnezeu nu a creat moartea, că Dumnezeu nu este originea morții, ci că ființele umane sunt cele care, prin păcatul nostru, aduc moartea în lume și fac din moarte o parte a existenței umane. Haideți, așadar, să citim Scriptura de astăzi și voi încerca să o explic. În Cartea Înțelepciunii 1,13 scrie astfel: „Dumnezeu nu a făcut moartea și nu se complace de pieirea celor vii. Căci El a creat toate ca să existe, generațiile lumii sunt salutare: nu este în ele venin al ruinării și nici stăpânirea locuinței morților pe pământ. Căci dreptatea este nemuritoare.” Apoi sare câteva versete și continuă cu un alt pasaj din cap. 2 cu aceeași temă. Spune astfel: „Căci Dumnezeu l-a creat pe om pentru nestricăciune și l-a făcut după chipul eternității proprii, dar prin invidia diavolului a intrat moartea în lume, iar cei care sunt de partea lui o trăiesc.”

Aici sunt prezentate în esență patru aspecte esențiale. Nr. 1: că Dumnezeu nu este originea morții. Este nr. 1. Dumnezeu nu a creat moartea, nu este ceva creat de El. Când creează lumea, o creează pentru ca lucrurile să aibă viață, pentru ca ele să poată exista. Acesta este nr. 1: originea morții nu ține de El. Nr. 2: creația – și anume că Dumnezeu este autorul universului și că voința Sa, voința Sa de la început pentru lucrurile create, este ca acestea să poată exista. Nu ca ele să moară și să fie corupte, ci ca ele să poată exista. El creează lumea astfel încât aceasta să poată fi, iar Cartea Înțelepciunii spune că lumea nu aparține stăpânirii Hadesului căci dreptatea este nemuritoare. Cu alte cuvinte, dreptatea, ce este o virtute, o trăsătură de la Dumnezeu, este orientată spre nemurire; este orientată spre viață; este orientată spre nu orice fel de viață, nu doar o viață temporară, ci o viață ce continuă în veșnicie (nr. 3). Termenul grecesc pentru nemurire aici este athanasía. Înseamnă literalmente fără de moarte. Aceasta este nemurirea. Ce spune deci aici este că atunci când Dumnezeu creează ființe umane, chiar dacă suntem creaturi limitate, motivul pentru care ne-a creat este ca noi să putem trăi pentru veșnic. Și cred că experiența umană dă mărturie de acest lucru, nu-i așa? Te uiți în jur: oamenii vor să trăiască veșnic. Nimeni nu vrea să moară. Avem această dorință interioară de a evita moartea și de a trăi veșnic. De unde vine? Înțelepciunea a lui Solomon ne spune că este ceva cu care Dumnezeu ne-a creat, este ceva ce Dumnezeu a sădit în noi, care se întoarce la crearea noastră originară, care e orientată spre nemurire. Și dacă așa stau lucrurile, atunci apare întrebarea: „Stai așa! Atunci de unde vine moartea?”

Și apoi ultimul punct, nr. 4 care reiese aici, este din nou puternic contra-cultural. Dacă ați întreba o persoană seculară, cu o viziune seculară asupra lumii: „Care este originea morții?”, vi s-ar răspunde că moartea este naturală; moartea este doar o parte a ordinii naturale și, prin urmare, dacă credeți că Dumnezeu este autorul naturalului, atunci El este, de asemenea și autorul morții. Cu alte cuvinte, pe Dumnezeu trebuie să dăm vina pentru moartea din lume. Înțelepciunea lui Solomon, cf. Scripturilor evreiești, spune ceva foarte diferit. Nu, nu, nu. Nr. 4: prin invidia diavolului a intrat moartea în lume, iar cei care sunt de partea sa o trăiesc. Aceasta este o aluzie directă la Geneză 2-3, relatarea căderii lui Adam și a Evei: că prin invidia diavolului, ceea ce este interesant, aceasta este ceea ce îl motivează, el invidiază faptul că Adam și Eva sunt creați după chipul veșniciei lui Dumnezeu, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu – el vrea să ia aceasta de la ei. Și astfel, prin invidia sa, îi ispitește să comită un păcat care aduce asupra lor nu doar starea de păcat, ci și, în cele din urmă, pedeapsa morții, efectul morții. În Geneză 3, desigur, după ce Adam mănâncă, Dumnezeu spune: „Ești țărână și în țărână te vei întoarce” și apoi îi alungă din grădină, în Geneză 3, ca să nu mănânce din fructul pomului vieții și „să trăiască veșnic”. Cu alte cuvinte, le refuză accesul la ceea ce le-ar da nemurirea în această stare de separare de El, în care ei se află după căderea în păcat.

Cu alte cuvinte, aceasta este o relatare despre originea morții. Și cred că este foarte, foarte important pentru noi să subliniem tocmai pentru că nu este natural – un joc de cuvinte neintenționat aici – ca noi să privim lucrurile cum privește așa, trăind într-o viziune seculară modernă sau postmodernă. Cu toții am fost crescuți în acest context secular postmodern, sau într-un context modern, în care lumea, lumea seculară, nu privește moartea prin această perspectivă. Dacă există oameni seculari care cred că poate Dumnezeu a făcut lumea, poate privesc lumea dintr-o perspectivă teistă, atunci conform acestui punct de vedere este destul de răspândit ca oamenii să presupună că moartea este ceva ce Dumnezeu a „înscris” în ordinea creată. Avem tendința de a ignora relatarea originii morții în Sfânta Scriptură, în Vechiul Testament, dar Biserica, în lecturile de astăzi, suprapune această relatare din Evanghelie despre suferință – a femeii cu hemoragie și despre moarte – a fiicei lui Iair, cu această lectură din Vechiul Testament care ne spune că moartea nu este vina lui Dumnezeu. În cele din urmă, nu este vina Lui, ci este vina diavolului, a Satanei, dușmanul lui Dumnezeu, îngerul Lui, și a ființelor umane, care au căzut în ispită și care, prin acțiunile lor, au adus păcatul și moartea în lume. Astfel, din cauza acestei situații, avem nevoie de un Mântuitor, de Cineva care să ne salveze. Nu avem puterea de a ne salva singuri de suferință și moarte. Nu contează cine ești, nu contează cât de bogat ești, nu contează cât de faimos ești, în cele din urmă vei suferi și, într-un final, vei muri, pentru că aceasta este soarta în care ne aflăm în starea umană.

Psalmul de astăzi este de fapt un psalm referitor la acest lucru, și anume despre speranța eliberării…