L-a dat pe Fiul Său, Unicul născut

Dumnezeu nu s-a mărginit să-și manifeste iubirea prin actul creării; dacă El nu şi-ar exercita o clipă influenţa Sa atotputernică asupra lumii spre a o menţine în existenţa dată în momentul creării, lumea ar dispare în neantul din care a fost scoasă. De aceea, prin ceea ce se cheamă Pronie sau Providenţă, El susţine şi guvernează fiecare fiinţă în parte spre atingerea scopului ei.

Mai mult, Dumnezeu fiind însăşi iubirea, bunătatea Sa faţă de om nu cunoaşte margini. El nu l-a părăsit nici după ce acesta s-a rupt de el prin păcat, ci s-a plecat cu milă spre mizeria în care ajunsese şi l-a ridicat din nou la înălţimea demnităţii de fiu adoptiv al lui Dumnezeu, din care căzuse, alegând în acest scop un mijloc pe care numai infinita Sa iubire îl putea inventa. Anume: s-a făcut om, întru toate asemenea nouă, afară de păcat, luând asupra Sa păcatele noastre împreună cu pedeapsa pentru ele şi acceptând în mod liber să fie răstignit pe cruce. (pr. Neamțiu)